Archive for the ‘Bucurestiul de altadata (MICUL PARIS)’ Category

Povestea Restaurantului SARPELE ROSU

Tuesday, March 13th, 2012

Restaurantul Sarpele Rosu a fost o carciumioara care a fiintat intr-o singura incapere de cam 10×4 m , pe langa Piata Gemeni. Asezat, ca orice birt serios ,la o rascruce -Str.Eminescu / Str.Galati – a fost ridicat la nivel de reper cultural boem de catre clientii sai. Cativa ani, aici se gaseau unii pe altii actori, muzicanti si publicisti care consumau putin dar trancaneau mult-despre ale lor si ale altora. Intre ei Gheorghe Dinica si Stefan Iordache erau figurile cele mai pitoresti si mai cunoscute.

Muzicantii care cantau aici pe o estrada de suprafata unei mese, au capatat notorietate si avant si datorita acestor clienti. Intre ei Nelu Ploiesteanu se pare ca este singurul care isi mai aminteste de unde a plecat si poate sa spuna fara greutate, cui datoreaza evolutia sa.
O vreme “ Sarpele Rosu ” a fost un restaurant la care era de bonton sa te duci si a fost un element foarte cunoscut pe harta Bucurestilor. Cine cauta o institutie sau o strada pe aici, daca i se spunea ca e pe langa Sarpele Rosu, se lamurea imediat.

Dupa asezarea lui Gh.Dinica la casa lui langa o nevasta mamoasa si grijulie, crasma boema a inceput sa-si piarda stralucirea. Stefan Iordache venea si el din ce in ce mai rar pentru ca se ducea mai mult pe la casa de la Gruiu iar Nelu Ploiesteanu, de acum foarte cunoscut, avand angajamente multe si peste tot, mai canta aici doar la zile mari.
Si astfel, Sarpele Rosu a fost, la un moment dat, inchis.
In urma cu cateva luni, casa in care a fiintat restaurantul arata paraginita si plansa, deodata.

Restaurant Sarpele Rosu

Restaurant Sarpele Rosu

Se poate spune ca acest lucru coincide cu inceputul suferintelor lui Stefan. Cu o saptamana inainte de mutarea actorului a inceput , practic, demolarea zidariei. In ziua decesului lui Stefan Iordache din acest birt faimos se mai putea vedea numai un morman de caramizi.
La aceasta ora “Sarpele Rosu ” este doar o amintire . A plecat si el odata cu adevaratul sau patron.

“O ŢARĂ MICĂ, MESE PUŢINE”

Şarpele Roşu: aici s-au născut replici de film

Au trecut 9 ani de când cea mai mediatizată cârciumă a anilor ’90 a tras obloanele.  Acolo a băut şi a cântat cu lăutarii elita Bucureştiului.

Acum 20 de ani, Eugen Alexandru Niculescu, pentru prieteni Dan Niculescu, şi-a dat demisia din CPUN şi s-a hotărât să deschidă o cârciumă. “M-am apucat de politică economică!”, râde domnu’ Dan. Avea 42 de ani, şi afacerea sa urma să rămână în memoria colectivă.

Dacă, acum un secol, boema Capitalei se aduna la “Caru’ cu bere”, înainte de război la Capşa, pe timpul comuniştilor la Mărul de Aur, în anii de după Revoluţie s-a mutat la intersecţia dintre străzile Galaţi şi Eminescu.


Epicentrul culturii

La cârciumioara sa, cu doar nouă mese şi-un taraf, mai bine de zece ani s-au îmbătat, au cântat, au rostit replici celebre, au plâns sau au făcut politică o întreagă pleiadă de artişti, scriitori, ziarişti, diplomaţi sau, pur şi simplu, bon-viveurii anilor ’90. Pe toţi îi unea un singur lucru: atmosfera. Responsabilul cu bunadispoziţie era domnu’ Dan, un uriaş de 120 de kile, cu favoriţi şi mustaţă “pe oală”. Un patron care n-a ştiu să-şi gestioneze afacerea, dar care, cu certitudine, a intrat în istorie cu creaţia sa: Şarpele Roşu!

“Ce serveşte domnii?”

A avut patru neveste, a început trei facultăţi, fără să termine vreuna, a vrut să fugă din ţară, dar a avut noroc că n-a reuşit, iar la Revoluţie a furat o basculă cu care a ridicat două baricade în Bucureşti. A avut chiar şi un rol într-un film de legendă: “Cel mai iubit dintre pământeni”. “Eram, evident, cârciumar şi replica era: «Ce serveşte domnii?». M-au aplaudat la premieră! Dinică era în spate şi mă aude… Şi scoate una genială: «E! Mulţi consumatori!»”, se laudă “Şarpele”.

“Pupa-ţi-aş creerul ăla de profesor de facultate!”

Puţină lume ştie că o altă replică din film îi aparţine tot lui: “Eram cu regizorul Şerban Marinescu la şpriţ şi, nu ştiu cum am spus: «Ştie el, partidul nostru, ce face!». Bănică senioru’, care era şi el la şpriţ, să moară de râs: «Ce-a căcat-o Şarpele!»”.

O altă replică din film, a lui Ştefan Bănică: “Pupa-ţi-aş creerul ăla de profesor de facultate!”, a fost introdusă în folclorul urban tot de jovialul “Şarpe”. “Domnu’ Dan a fost primul politician care şi-a dat demisia din întâiul parlament democratic!”, îl laudă cu veneraţie Atilla, un zdrahon de un chintal jumate, de loc din Sf. Gheorghe de Covasna. E “locotenentul” lui Dan Niculescu de pe vremea când cârciuma încă funcţiona.

Lozincă mobilizatoare la budă: “Să facem totul!’”

Ca să pricepi fenomenul dezvoltat în fosta librărie “Şt. O. Iosif”, de pe strada Galaţi nr. 133, colţ cu Eminescu, e necesar să rememorezi realităţile timpului. Muzica românească era de festivaluri, de populară lumea era cam sătulă, manelele încă nu apăruseră, iar restaurantele erau un fel de cantine mai scumpe.

Era o nişă la care Dan Niculescu s-a gândit primul: cârciuma tradiţional românească, de cartier, cu taraf  ţigănesc, care să cânte muzică lăutărească autentică. Muzică pe care până atunci o auzeai numai dimineaţa, când se servea ciorba de potroace la nuntă.

În plus, “Şarpele” a mizat şi pe miştocăreala ce mocnea în români. Astfel, ospătarii aveau cravate roşii de pionieri, iar busturile lui Ceauşescu şi Lenin îţi ţineau companie dacă veneai să te îmbeţi de unul singur.

“Când se îmbătau, spărgeau paharele în capu’ lu’ Lenin. Io le luam cu 5 lei şi le vindeam cu 50!”, dezvăluie tainele afacerii sale Dan Niculescu. Pe pereţi, pe lângă nişte tablouri futuriste, erau agăţate drapelele RSR şi PCR, pe uşa de la WC era o plăcuţă pe care scria “Secretar BOB”, adică “Secretarul Biroului Organizaţiei de Bază”, iar în buda bărbaţilor cineva scrisese pe perete cu pixul o lozincă mobilizatoare: “Să facem totul!”.

Un nume ca oricare altul

De unde până unde numele locantei? “Îţi spun de unde, să dai la ziar, numa’ să nu spui şi la alţii!”, îşi rostogoleşte ochii în cap Dan Niculescu. A îmbătrânit şi s-a îngrăşat enorm. Acum are 141 de kilograme, dar a avut şi 175, la 1,86 înălţime. Are diabet şi cardiopatie ischemică: “Başca o depresie frumoasă pe fondul unei obezităţi morbide!”.

Mişcare nu face mai deloc, ţuica e pe masă, cârnaţii sfârâie în tigaie, iar de fumat fumează ca un… “şarpe”. “Visasem toată noaptea numai elefanţi albaştri şi pisici verzi. Când m-a întrebat funcţionara aia cum vreau să-i spun la firmă, mi-a ieşit fără să mă gândesc: «Şarpele Roşu». N-a avut nicio reacţie!”, se distrează fostul cârciumar.

Pe un perete din apartamentul său din piaţa Alba Iulia tronează un tablou avangardist, care pe timpuri împodobea cârciumioara de pe strada Galaţi. “E un f… în toată regula!”, explică direct nea Dan. Lângă el o poezie, scrisă de mână, e înrămată: “E a lui Adam Puslovici, român de pe Valea Timocului, bun prieten cu Nichita… A scris-o cu un cărbune de pe grătarul cu mititei. Apoi mi-a zis: «Am debutat, la 55 de ani, în limba maternă!»”.

Se bea mult pe datorie, proştii nu aveau ce căuta

Domnu’ Dan e solemn: “La «Şarpele Roşu» nu aveau ce căuta proştii!”. “Dinică, după ce se îmbăta, avea o întrebare fixă. Odată, trec pe lângă el şi se răsteşte: «Eşti idiot?». Nu eram în toane bune şi m-am uitat urât. Nea Gigi se prinde şi o dă cotită: “Era doar o propunere!”

Domnu’ Dan vine mai aproape de prezent: “Am închis cârciuma pe 4 iunie 2001, cu un milion de lei vechi în buzunar. La fel de «bogat» ca atunci când am deschis-o. Am rămas cu un teanc de 25 de centimetri de note de plată neachitate. Dacă n-avea omu’ bani, ce să fac, să-l dau afară?”, e în dubiu şi acum patronul Şarpelui Roşu.

Când a deschis localul avea 41 de ani: “Am mers pe stilu’ de viaţă ţigănesc: câştig azi – mănânc azi, mâine – are grijă Dumnezeu! Acum trăiesc din pensie şi din indemnizaţia de revoluţionar. După ce a murit mama, n-am mai vrut să ies din casă, am mâncat ca bou’, m-am îngrăşat ca porcu’ şi m-am îmbolnăvit. Da’ cel puţin sunt mai înalt spiritual!”.

NEBUNIE GENERALĂ

“Ziua te apuca plânsu’. După unu noaptea începea caterinca”

Celebrii săi clienţi, Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache, i-au fost şi vectori de publicitate. “Ei făceau «prospecţiuni» tot timpul. M-au găsit cu ocazia filmului… Făceam, cu echipa de filmare, chefuri totale! Striga nea Gigi la mine: «Mă iubeşti, grasule?». Dacă bea mult? Bea tot! După ce termina şpriţul, îşi făcea curaj să se ducă acasă cu două-trei sute de votcă!”.

Petrecere la Sarpele Rosu
Tot în localul lui nea Dan îşi are originea o notorie cugetare a maestrului Gheorghe Dinică. Era patru dimineaţa, doar vreo patru mese cu câţiva clienţi şi taraful în pauză de ţigară. Maestrul era cam obosit. “Lucrase” din greu ore în şir. La un moment dat, dă să se scoale. Genunchii îl cam trădau. Se saltă într-un cot şi face un tur de orizont al crâşmei. Era linişte. Cu toţii ne uitam la el. Ce-o să zică? Apoi oftează şi, cu intonaţia sa inconfundabilă, decretează: “O ţară mică, câteva mese!”. Situaţia, de comedie absurdă, a declanşat o veselie isterică. Ulterior, replica marelui actor, transmiţându-se oral, a suferit modificări. Aceasta este cea originală, iar Niculescu o confirmă: “Aşa a fost! Fusese, mai devreme, o discuţie politică…”.

“Dacă veneai ziua, te lua plânsu’!”

“Primii zece ani postrevoluţionari, epicentrul culturii române s-a aflat la Şarpele Roşu! Noi am fost cârciuma cu cea mai mare densitate de creiere şi talente pe metru pătrat”, decretează Dan Niculescu. Localul nu excela nici la capitolul mâncare, nici la vinuri, nici la programul artistic. În meniu erau doar ciorbe şi grătare, mai rar găseai şi o saramură, vinurile erau cele din “comerţul socialist”, iar lăutarii erau buni, da’ nu te dădeau pe spate.

Ceea ce conta era spiritul. “Un profesor de filosofie, după ce s-a îmbătat o săptămână în fiecare seară, mi-a zis: “M-am prins! Tu vinzi atmosferă!”.

Clientelă de elită

La Şarpele Roşu nu aveai ce căuta înainte de miezul nopţii. “Dacă veneai ziua, te lua plânsu’!”, e sincer nea Dan. “Dar, după unu noaptea, era o caterincă generală! Se împrieteneau toţi, cu toţi! O nebunie generală, pe acorduri de vioară şi ţambal…”, se entuziasmează legendarul cârciumar.

Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, George Mihăiţă, Şerban Ionescu, Colea Răutu, Radu Beligan cei doi Ştefan Bănică – tatăl şi fiul, Dumitru Rucăreanu, Stelian Nistor, Dorel Vişan, Nicu Constantin, regizorul Nuţu Cârmâzan sunt doar o parte dintre marii noştri actori şi regizori care au ales să se îmbete în cârciuma lui Dan Niculescu.

“Bănică ăla micu’ crrre’ că venea să caute spirrritul lui taică-său!”, graseiază melancolic Dan Niculescu. Brusc, îşi revine şi-ncepe să turuie: “Nuţu e cel mai bun regizor dintre columbofili! Stelică Nistor nu punea niciodată «peste» în paharul său! Zicea: «Mi-e silă să beau după altu’…, chiar şi după mine!”.

“Filarmonica Şarpele Roşu”

Acestora li se adaugă Nicolae Ulieru, fostul purtător de cuvânt al SRI-ului, foştii ambasadori ai Iugoslaviei, Rusiei şi Marii Britanii: Dragomir Radencovici, Nikolai Filatov şi Martin Hughes: “Veneau fără gardă, oameni normali, chiar mişto! Păi, nu eram io înarmat? Aveam şase puşti şi un pistol! Pe ambasadoarea Italiei n-am primit-o pentru că a întârziat la un concert al «Filarmonicii Şarpele Roşu»! Iam zis, nu pot doamnă, din respect pentru cei care stau la masă! Nu puteam să scol pe unul să o bag pe ea!”.

Un alt secret al sucesului Şarpelui Roşu au fost lăutarii săi. Referinţa supremă e Nelu Ploieşteanu. Domnu’ Dan e critic: “Nelu are mult talent actoricesc, e interpretativ!”.

Locotenentul Atilla îi sare în ajutor: “Nelu Ploieşteanu, când vedea că pleacă lumea de la masă, sărea pe lăutari: «Hai, bă, că pleacă ăştia cu banii noştri!»”. Maria Buză, de la “Vouă”, Nunuţa, ţambalagiii Leo Iordache şi Marius Mihalache, violonistul Vasile Năsturică sau basistul Mitiţă sunt o parte dintre cei care au alcătuit, timp de peste un deceniu, “Filarmonica Şarpele Roşu”: “Îmi plăcea să-i spun «Filaromica», că erau singurii ţigani care veneau la mine. O singură dată au venit unii, au făcut scandal şi au scos săbiile… Am venit cu puşca, am tras în tavan şi au plecat. Găurile nu le-am acoperit nici după ce am renovat, să se ştie!”.

Clădirea în care a funcţionat “instituţia culturală” e o ruină acum: “A apărut un impostor revendicativ pe care interese obscure l-au făcut proprietar! N-am mai avut bani să investesc în altă locaţie”.

Cine voia să bea lângă Dinică sau Iordache marca banul

“Mi-am făcut o cârciumă cum mi-am dorit io să mă simt într-o cârciumă! Nu m-am băgat la bacşişurile chelnerilor. Leam zis doar să fie corecţi! Preţurile erau mari, nesimţite! Asta pentru că, dacă venea lumea să bea lângă Iordache sau Dinică, trebuia să plătească ei ca să iasă ăia mai ieftin!”.

La final, “Şarpele” e tranşant: “Cre’ că ar fi plictisitor să mă mai ocup de aşa ceva. Mă subcalifică! E ca un flacon de parfum bun, care a fost OK, da’ a fost… Mi se pare banal!”.

Şarpele Roşu a însemnat cea mai mare boemă a Bucureştiului. A fost începutul consacrării mele artistice, datorată marilor personalităţi care obişnuiau să bea a colo. Mulţumită lui Dinică, Iordache şi Dan Niculescu sunt un lăutar cunoscut. Am trăit acolo cele mai frumoase momente!.”,
NELU PLOIEŞTEANU, lăutar

Cum au scapat prostituatele de legea lui Mavrocordat

Tuesday, March 13th, 2012

Sucariti, cum spunea turcimea, pe cei doi domnitori români – Constantin Brâncoveanu si Dimitrie Cantemir – care i-au tradat, trecând de partea rusilor, otomanii au ajuns la concluzia ca ar trebui sa schimbe nitel macazul. Si, în consecinta, sultanul Ahmed Itan al III-lea, sfatuit de apropiatii sai, a hotarât sa nu mai numeasca domni pamânteni în Moldova si în Tara Româneasca. Asa se face ca, timp de aproximativ o suta de ani, pe tronul provinciilor de la nord de Dunare au fost adusi domni venetici, selectionati cu grija dintre grecii aciuati în Fanar, înca din anul 1453, când acest vestit cartier a devenit resedinta a patriarhului ortodox de Constantinopol.

Se spune ca epoca fanariota în Tarile Române a început o data cu aparitia lui Nicolae Mavrocordat pe tronul Moldovei, în 1710. Cum se alegeau acesti domni straini? Cu grija. În primul rând, trebuiau sa fie credinciosi Portii. Apoi, sa fie învatati si întelepti. De obicei, erau selectionati dintre dragomani – un fel de talmaci, interpreti – cunoscatori ai mai multor limbi straine si priceputi în ale diplomatiei. De asemenea, se avea în vedere ca pretendentii la aceste demnitati sa nu fie prea lacomi spre înavutire (sa nu dea rau la norod, spuneau, chipurile, turcii).

Nicolae Mavrocordat

Nicolae Mavrocordat

Greu de îndeplinit însa asemenea cerinta. Sa umbli cu mierea pe mâini si sa nu te ungi… Si mai erau si peschesurile. Toate atârnând, desigur, pe umerii bietilor românasi. Istoricii spun însa ca epoca fanariota a avut si oarecare beneficii pentru noi. Li s-ar fi stopat, cica, pofta flamânda a celor doua mari imperii megiese – Rusia si Austria – de a-si împarti frateste teritoriile dintre Carpati si Dunare. Se spune ca asa a si fost. Se mai afirma ca în aceasta perioada s-a simtit un reviriment cultural. Fiii boierilor autohtoni, prinzând gustul învataturii, au început sa frecventeze cu mai mult sârg înaltele scoli straine, deschizându-si capul si mintea spre lume.

Dar nu despre asta e vorba. Sa revenim la ce se întâmpla în Moldova, prin anul 1748, în timpul domniei lui Constantin Voda Mavrocordat. Socotindu-se, pe drept, un domn bun si un reformator luminat, nu s-a dat în laturi de la nimic. S-a implicat în toate. Inclusiv în problemele popilor si ale femeilor. S-o luam mai întâi cu popii. Iscoadele Mavrocordatului, trimise în tara, sa vada cam ce fac slujitorii Domnului prin biserici, s-au întors la Iasi cu informatii mai mult decât alarmante.

Oamenii în sutana, raportau iscoadele, neavând ce face, îsi pierd vremea cât e ziulica de mare, ba chiar si noaptea întreaga, în jurul butoaielor cu vin din cârciumi. Când aveau chef, si aveau destul de des, încingeau cu enoriasii si câte o sârba îndracita pe ritm de Isaia dantuieste. Mai rau era ca nici duminica, la slujba, în biserica, nu veneau cu capul limpede. Când ajungeau la tamâiat, sfintiile lor, stimulate pesemne si de aburii bauturii de peste noapte, întârziau vreme îndelungata în fata fiecarei femei mai de doamne-ajuta, din primele rânduri, afumându-le din belsug cu cadelnita în timp ce le priveau, cu pofta necurata, din talpi pâna în crestet, “punând gând rau asupra lor”.

Spre bucuria amatorilor de chiolhanuri duminicale, preotii greci dornici de înavutire, ce invadasera bisericile moldovenesti o data cu venirea în tara a domnilor fanarioti, au instalat peste drum de lacasul Domnului si câte o cârciumioara întesata cu butoaie de vin, de multe ori contrafacut. Asa ca, dupa slujba, cei mai multi dintre drept credinciosi îsi faceau o cruce mare, îsi spuneau Doamne-ajuta si treceau rapid, fara complexe, dincolo de ulita, în “casa cu placeri a satanei”, cheltuindu-si agoniseala din cursul saptamânii ce tocmai se sfârsise.

Popii – încuiati în biserici si pusi cu burta pe carte

Având în vedere toate aceste “matrapazlâcuri îmbracate în odajdii bisericesti”, Nicolae Voda Mavrocordat nu se zgârci în a lua cele mai potrivite masuri întru salvarea din pacat a tagmei preotesti. Prima grija a domnitorului a fost aceea de a-i recicla, cum se spune acum, pe popii din toate parohiile. Îi baga în biserici de pe la trei noaptea, plantând la usi doi-trei zdrahoni de ciohodari – un fel de paznici domnesti – si îi tinea acolo nemâncati pâna pe la sapte dupa-amiaza. În acest timp, un popa socotit nitel mai învatat le citea de la Anvon, din carti sfinte, ce si cum e cu orânduielile bisericesti.

Le reamintea cum trebuie sa se produca taina sfânta a botezului, cum se comporta o fata bisericeasca, ce se respecta la o cununie în preajma altarului, staruindu-se pe faptul ca e oprit de la Dumnezeu ca privirile parintelui sa zaboveasca prea mult pe trupul tinerei mirese, pentru a nu-l baga în pacat nici macar cu gândul. Li se mai vorbea cursantilor despre împartasanie, spovedanie, parastasuri si asa mai departe. S-a atras atentia si cucoanelor preotese ca e nevoie sa-si tina mai din scurt barbatii si sa nu-si ia ibovnici decât în cazuri de forta majora, când parintele e prea vârstinc si îsi pierde barbatia pe drum. Cât priveste cârciumile, pricazul a fost ca acestea sa fie mutate urgent la trei-patru ulite de biserica.
Cu muierile a fost mai greu. Dar Nicolae Voda Mavrocordat, reformist luminat cum era, s-a descurcat pâna la urma si cu doamnele.

Mai întâi însa ar trebui consemnat un anume fapt. Daca înainte de epoca fanariota doamnele si domnisoarele, precum si, în general, boieroaicele autohtone, se implicau frecvent în treburile politice, sociale si economice ale tarii sau ale tinuturilor, dând dovada de un libertinaj foarte larg, spun cronicarii, mai ales din punct de vedere al moravurilor, o data cu venirea domnilor straini, lucrurile s-au schimbat la o suta optzeci de grade. Aducând cu ele obiceiurile din Turcia musulmana, femeile din protipendada, în frunte cu prima doamna a tarii, au impus o austeritate severa asupra a ceea ce se chema moralitatea feminina.

Doamnele si domnitele nu îsi mai permiteau sa apara tam-nesam în fata, la manifestari publice, la teatre si, în nici un caz, la sindrofii mai mult sau mai putin mondene. Ele puteau fi vazute, de putini privitori însa, doar la anumite serbari familiale prilejuite de botezuri, logodne, nunti si, doamne fereste, la niscaiva înmormântari mai însemnate. Restul timpului, adica mai tot, stimabilele si-l petreceau ferite de ochii lumii, în gineceul lor (gineceu fiind, dupa cum se stie, pistilul unei flori, dar si apartamentul rezervat femeilor din casele antice grecesti).

Crâsmaritele – scoase din bodegi

Asta era situatia femeilor la nivelul superior al societatii. Mai jos, prapad, dupa cum consemneaza cronicarul. Nicolae Voda Mavrocordat a fost intrigat mai ales de faptul ca tinerele moldovence erau folosite de anumiti interesati pentru a-si burdusi cât mai mult si cât mai repede pungile cu galbeni, fara sa tina cont ca metodele lor de înavutire rapida duceau, printre altele, la o degradare perpetua a moravurilor si la generalizarea depravarii. Înfuriat la culme, Voda a dat ordin sa înceteze imediat obiceiul de a pune în cârciumi fete tinere si frumoase, mai mult goale decât îmbracatre, pentru ca barbatii, înfierbântati de bautura, dar si de nurii ademenitori ai provocatoarelor crâsmarite, sa comande tot mai multe ulcele cu vin sau feligene cu rachiu de tescovina.

Curtezane

Curtezane

Mânat de aceleasi ratiuni reformatoare, domnitorul i-a convocat în capitala tarii pe ispravnicii tuturor tinuturilor moldovenesti, poruncindu-le sa cutreiere satele si târgurile apartinatoare si unde vor da de femei învinuite de curvie marturisita sa le prinda cu arcanul si sa le trimita cu paza stricta direct la Iasi. Actiunea a durat câteva luni bune, sustinuta de forte de ordine impresionante. Dar, din pacate pentru stapânire, nu s-au putut strânge decât vreo optzeci de nenorocite din întreaga Moldova. Neavând încotro, Voda s-a multumit si cu atât. Dupa o mustruluiala buna, cu fiecare în parte, învinuitele de curvie marturisita au fost închise în beciurile Mitropoliei de la Sfântul Gheorghe, unde erau tinute “de mureau de foame, în întuneric, ramânând ca vai de ele, goale”.

Doamna Catrina intervine în sprijinul prostituatelor

Aflând de treaba asta, din fundul gineceului ei (sau iatac, cum i se spunea în Moldova), Doamnei Catrina, sotia Mavrocordatului, i se înmuie inima de mila si se hotarî sa faca ceva pentru bietele femei lovite de crunta reforma “moraviceasca” a lui Voda. Îsi lua o interpreta, caci nu se deprinsese prea bine cu limba autohtona, si coborî, cu voia sotului, în întunecatele beciuri de la Mitropolie. Ceea ce vazu, o îngrozi. Nu se poate asa ceva, îsi zise, dupa ce zabovi acolo câteva ceasuri bune, stând de vorba cu bietele femei. Le-a încurajat cât a putut, “trimitându-le, apoi pâine si lumina ca sa nu sada pe întuneric, si câte un cântar-doua de in ca sa nu stea degeaba”.

Dar nu-i de-ajuns, îsi mai spuse miloasa Doamna. Dupa ce obtinu încuviintarea domnitorului, dadu sfoara prin tara cum ca oricare din acele femei nenorocite, închise din vina lor în beciurile Mitropoliei, va fi slobozita daca se va gasi un suflet bun de barbat care sa le ceara de nevasta. Pretendenti s-au gasit îndata. Mai ales ca Doamna Catrina nu a omis sa specifice în depesele trimise înspre toate colturile Moldovei ca fiecare mireasa iesita din beciurile de la Sfântul Gheorghe va primi, ca zestre, pe seama vistieriei domnesti, câte o punga cu zece galbeni, o vaca cu vitel, cinci oi gata a fata si câte zece gaini ouatoare cu cocosul de trebuinta.
Asadar, reformele lui Nicolae Voda Mavrocordat s-au soldat cu rezultatele scontate. O vreme, se scrie în cronici, nu a mai fost vorba, cica, de popi betivi si fustangii si nici de femei învinuite de curvie marturisita. Câta vreme anume, nu se spune. Cronicarii au tacut mâlc din acest punct de vedere.

Prostituate celebre

Sunday, March 4th, 2012

Prin anul 1927, în ţară erau în jur de 12.000 de femei care practicau prostituţia. Toată ziua stăteau zâmbind în faţa magazinelor şi hotelurilor de lux de pe marile bulevarde ale Bucureştiului în aşteptarea clienţilor.

La sfârşitul secolului al XIX-lea li se spunea „mititică”, „leliţă”, „taliancă” ori „vino’ncoa”. Mai târziu, prin perioada interbelică, aceste fete se numeau grizete sau podărese.

prostituate Bucuresti

„Numele venea de la bulevardele pavate în acele vremuri cu lemn. Cel mai adesea erau poreclite, iar toate aveau câte un protector!”.

De la adolescenţi sau bărbaţi în toată firea, scriitori şi oameni de societate la servitori sau hamali, toţi cunoşteau programul podăreselor preferate şi le ieşeau în cale ori le vizitau la bordelul la care „lucrau”.

Prostituatele primeau adesea porecle chiar de la cei care le vizitau şi de asemenea, şi matroanele bordelurilor care mai erau numite şi „femei pezevenchi”.

Povestea lui „Cur de Fier”

Printre cele mai cunoscute matroane se numără Şchioapa, Pica, Tanti Berta, Madam Gonda, Unguroaica sau Măndica.

Printre prostituatele renumite în acea vreme erau „Lina Magazia”, „Lili Gheorghiadis”, „Marie Studenta”, „Napoleon”, „Foamea Neagră”, „Angela Marioţeanu” sau „Cur de Fier”.

Cea din urmă făcea parte dintre curtazenele de lux. Avea un apartament în centru, pe Bulevardul Magheru în blocul Carlton, clienţi fideli pe care-i invita la ea şi o fiică pe care şi-o creştea singură cu guvernantă. A murit la cutremurul din 1940, sub dărâmăturile blocului în care locuia.

Dintr-un catalog al prostituatelor din prima generaţie a secolului al XX-lea, Constantin Beldie menţionează câteva figuri de seamă în istoria prostituatelor.

„Lili Gheorghiadis, cea blondă, azi tîrîndu-şi picioarele adipoase ca de elefant, Lina-Magazia, proprietăreasa cuminte, peste drum de liceul Lazăr, Miţa Biciclista, fostă mai tîrziu nevastă a bunului meu coleg, premiant de onoare la Sf. Sava, azi măritată cu un general şi avînd 83 de ani, dar părînd de numai 50 şi locuind în casele ei din faţa bisericii Amzei, cadou de 120.000 lei aur al unui adorator, iar la începutul începuturilor dusă la Paris, decortată, stilată şi culcată cu berbantul rege Leopold I al Belgiei, apoi Marie Studenta, amanta ministrului Rusiei Pokliewski-Koziel, Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al XIII-lea şi ctitoră a dispensarului pentru femei gravide din strada Dionisie, Angela Marioţeanu, fostă amantă atitrată a prinţului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o rivieră de 140 briliante mari.” (Constantin Beldie, „Memorii”)

Împinse la prostituţie din cauza sărăciei

Multe dintre prostituate erau minore, fugite de acasă pentru a face bani sau chiar îndemnate de familie spre o astfel de meserie.

„Multe fete intrau în această activitate pentru că erau îndemnate de mame sau de fraţi mai mari. Erau fete care făceau parte din familii sărace, cel mai adesea venite în Capitală, din provincie”.

Dacă aveau noroc, fetele îşi găseau câte un protector cu bani care le trimiteau la şcoli în străinătate şi învăţau să se îmbrace bine. Cele cu clientelă selectă, plăteau şi taxe la stat precum Napoleon sau Miţa Biciclistac are erau „ca un fel de PFA în zilele noastre”.

Tarifele prostituatelor: de la sute de lei la mii de lei

Tarifele cerute la acea vreme porneau de la câteva sute de lei şi ajungeau chiar la câteva mii de lei. Cel mai scump erau plătite fetele care practicau această meserie în propriile apartamente. Din banii obţinuţi, fetele plăteau chiria şi întreţinerea.

Acestea erau obligate să meargă lunar la un consult medical pentru depistarea bolilor venerice. Pentru a veni medicul la bordel se plătea 100 de lei, iar cele care mergeau personal la doctor plăteau 50 de lei sau chiar nimic.

Istoricii care au studiat acest fenomen mai spun că regimul comunist le-a dat prostituatelor câte un loc de muncă în societate. Cele mai multe au devenit taxatoare, iar cele mai reunumite s-au măritat cu bărbaţi bogaţi.

Mita Biciclista

Saturday, March 3rd, 2012

Povestea Miţei Biciclista, curtezana cu bikini, maşină coupé şi trăsură

Mita biciclista

Mita Biciclista

Casa impozantă de lângă Biserica Amzei, de pe strada Cristian Tell, nr. 9-11, care adăpostea până de curând zeci de cerşetori, a fost cândva a celebrei Miţa Biciclista, frumoasa curtezană care a reuşit să fure inimile a sute de bărbaţi cu stare din Bucureştiul interbelic.

Miţa Biciclista, Napoleon sau Lia Magazia sunt câteva dintre prostituatele renumite ce-şi petreceau vremea pe străzile aglomerate şi pline de magazine scumpe ale Micului Paris.

Miţa, curtezana pe biţiclu, pe străzile din Bucureşti

Născută în anul 1885 la Diţeşti, în judeţul Prahova, Miţa Biciclista, pe numele ei real Maria Mihăescu s-a dovedit a fi o tânără ambiţioasă care ştia ce vrea.

Fiică a unei spălătorese care lucra la un instalator neamţ, tânăra de vreo 14- 15 ani a fost remarcată şi luată cu voia ei în începerea „carierei de curtezană”. Devenită o tânără cultă şi învăţată la pension în străinătate, Maria Mihăescu l-a avut ca prim amant pe Regele Leopold al Belgiei.

„A fost un tip de femeie care a vrut să fie altfel. Miţa era mult mai versată!”

„O curvă de mare lux”

Ieşea pe străzi de bunăvoie şi îşi alegea singură clienţii, care, de obicei erau persoane cunoscute sau cu mulţi bani.

„Era o demimondenă, mă rog, hai să-i spunem în mod vulgar, o curvă de mare lux. Lucru rar la vremea aceea, în anii ‘20, făcea ciclism prin Bucureşti pentru a-şi menţine silueta. Făcuse avere şi una din casele ei era cea în care am locuit noi”, povesteşte istoricul Neagu Djuvara, în cartea „Un secol cu Neagu Djuvara”.

El mai povesteşte cum a trecut prin toate bolile copilăriei în casa Miţei Biciclista şi despre atmosfera de pe străzile oraşului din acea perioadă. „Mi-aduc aminte că odată eram bolnav, în pat, în această oribilă odaie din casa Miţei…am făcut toate bolile copilăriei, scarlatină, pojar, diaree, de toate”.

Casa "Miţa Biciclista" din zona Piaţa Amzei

Casa "Miţa Biciclista" din zona Piaţa Amzei

A primit casă de la Ferdinand

Între cele două veacuri, bicicleta era încă o raritate, iar Miţa a fost prima femeie ce pedala pe marile străzi ale Capitalei.
Era o femeie frumoasă, nu prea înaltă, cam de un metru şaizeci, cu părul blond tuns scurt şi cu ochii verzi-albaştri.

Se spune că a fost curtată de bărbaţi celebri precum Nicolae Grigorescu, Octavian Goga şi chiar de Regele Ferdinand despre care se vorbea că i-ar fi făcut cadou casa care se află şi astăzi în apropiere de Piaţa Amzei şi care îi poartă şi numele.

„Constantin Beldie scrie în cartea sa că este adevărat şi că acea casă ar fi costat 4 milioane de lei”.
Curtezana celebră a dus o viaţă extravagantă şi fără lipsuri până la sfarşitul vieţii.

„Când apărea pe Calea Victoriei, aristocraţii de la Capşa, burghezii de la Oteteleşanu şi boemii de la Kubler abandonau politica şi svartul ca să admire superbul exemplar ciclist. Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple şi elegante fiice a Evei, cu zulufi negri, cu pantaloni de catifea mov strânşi pe picior, cu bluza corai din care fluturau mâneci înflorate, cu ghete înalte şi cu o caschetă de mătase albă, înfăşurată în voal alb, din care răsăreau încrucişate două ace mari a la Madame Butterfly”, o descrie Alexandru Predescu în „Vremuri vechi bucureştene”.

Avea trăsură şi maşină coupe

Era o femeie avută pentru acea avreme. Deţinea o trăsură, o maşină coupe şi servitori din Polonia. Mânca numai la Athenee Palace şi mergea la cel mai scump coafor de pe Calea Victoriei.

A trăit o perioadă la Paris, iar când s-a întors în ţară a continuat să cocheteze cu acel stil de viaţă şi le vorbea tuturor în franceză.

Când se afla la Paris a câştigat şi o bătaie cu flori pe Champs-Elysees, unde a concurat alături de una din frumoasele parizience. A câştigat prin faptul că pielea de pe biciul de la trasură era împodobit cu flori.

A devenit cunoscută drept Miţa Biciclista prin anul 1898, când a fost văzută de ziaristul George Ranetti plimbându-se cu bicicleta pe Calea Victoriei. Se spunea că acesta era îndrăgostit de ea, dar pentru că îl respingea acesta a poreclit-o „Miţa Biciclista”.

Se scălda în mare în bikini

O altă extravaganţă de-a Miţei Biciclista era şi scăldatul în mare în costum de baie sumar, în perioada în care toată lumea făcea baie în public în halat.

Acest lucru a stârnit şi un mic incident.

Un şef de post a somat-o pe Miţa să iasă din apă. Acesta a şuierat ca aceasta să îl audă, iar Miţa a ieşit nervoasă din apă şi l-a lovit cu umbrela.

Pe la mijlocul anilor ’40 s-a căsătorit  cu generalul Alexandru Dimitrescu, vremuri în care au început şi problemele financiare.

Deşi a trăit ani la rând în lux, Miţa se vede nevoită în închirieze câteva camere din casa pe care o deţinea, iar ea se mută în mansardă.
Cu toate acestea, nu avrut să renunţe la lux, mai ales când se ştia văzută pe stradă.

Se zvonea că îşi îmbrăca soţul în haine vechi şi îl trimitea la cerşit, iar cu banii de pe chirie îşi satisfăcea obiceiurile de a frecventa localuri de lux.

Se mai vorbea pe-atunci că Regele Manuel al Portugaliei ar fi cerut-o în căsătorie, ea refuzând pentru că îl iubea pe doctorul Nicolae Minovici.

Casa Miţa Biciclista, în paragină

Clădirea impunătoare construită la începutul secolului al XX-lea, cu faţadă în stil art nouveau, de la numărul 9-11, din Strada Cristian Tell este astăzi goală.

Imobilul, declarat monument de arhitectură în stil baroc, a fost câştigat în instanţă de urmaşii Miţei care l-au revândut cu mult sub preţul pieţei unor cetăţeni spanioli care s-au întors în Spania. Ceva timp, în ea au locuit mai multe familii fără adăpost.

CRUCEA DE PIATRA

Saturday, March 3rd, 2012

Crucea de Piatră a fost un bordel celebru din Bucureşti, fiind vorba de fapt despre un întreg cartier al plăcerilor, situat între Poşta Vitan şi zona Dristor de astăzi.
Numele venea de la o cruce masivă de piatră amplasată în faţă unei biserici, ambele distruse în timpul Primului Război Mondial.

Crucea de Piatra - Bucuresti

Bordelul de la Crucea de Piatră

Alte locuri preferate de practicante erau Calea Griviţei sau Brezoianu. Un alt cartier renumit pentru un astfel de stabiliment era Crucea de Piatră, dispărut astăzi, dar care se afla în zona Calea Vitan, Calea Dudeşti.

Cel care îl deţinea şi totodată „peştele” tinerelor fete care locuiau acolo era, pe numele său real, Ion Căcat.

Un alt intermediar vestit era George Talianu, ucis pe neaşteptate de un birjar nervos pentru că nu îi plătise călătoria.

În astfel de locuri erau întâlnite şi sinuciderile. Din cauza situaţiilor materiale şi din cauza promisiunilor neonorate de clienţi, multe fete s-au sinucis. Mai mult, legendele urbane spun că, pentru a scapa de concurenţa prostituatelor venite din Rusia, care se bucurau de mare succes printre domnii de Bucureşti, unele dintre ele au sfârşit ucise.

În afară de celebra stradă Crucea de Piatră, “fetele” de alt nivel financiar puteau fi întâlnite prin locuri mai puţin obişnuite precum cabareturile Alhambra, Chat Noir, Moulin Rouge sau restaurantele selecte ale unor hoteluri precum Bulevard, Lido, Continental, Ambasador, Hotel de France etc.
În Bucureşti puteai să găseşti “fetiţe dulci” nu doar pe străzile mahalalelor, ci chiar urmând un traseu cu pretenţii: vechea stradă Regală, astăzi Ion Câmpineanu. Însă acestea costau pe măsură.